https://drive.google.com/open?id=0B650rhrxwgJcaEx6VC1IXzNFaW8&authuser=0

https://drive.google.com/open?id=0B650rhrxwgJcblVDblh5ZE1zMFE&authuser=0

Subîncrengătura Vertebrate

Vertebrata reprezintă cea mai mare subîncrengătură a încrengăturii Chordata, cuprinzând toate animalele, ce au o coloană vertebrală. În lume există aproximativ 58.000 specii de vertebrate.

Vertebratele au aparut pe Pamânt acum circa 450 de milioane de ani. Primii lor reprezentanti au fost pestii.

Apoi pestii au colonizat treptat mediul terestru, dupa care au evoluat în batracieni si celelalte vertebrate.

Dintre primele vertebrate, multe au disparut de pe suprafata pamântului înainte chiar de aparitia omului.

Nu se cunosc aceste animale decât prin intermediul fosilelor lor. Este cazul, între altele, al dinozaurilor, care sunt stramosii reptilelor actuale.

Totalitatea vertebratelor constituie o supraclasa în cadrul filumului cordatelor.

Carateristici generale:

·         Prezența coloanei vertebrale;

·         Prezența unei cutii craniene;

·         Prezența unor organe de simț specializate;

·         Prezența unor sisteme de organe bine definite.

Pe de alta parte, creierul este protejat de un craniu, iar maduva spinarii este protejata de o coloana vertebrala. Vertebratele au o inima si un aparat circulator închis, alcatuit din artere si din vene. Arterele sunt vasele sanguine care transporta sângele oxigenat de la inima catre diverse organe ale corpului, iar venele sunt vasele care aduc sângele saracit de oxigen de la organe catre inima.

Indivizii au un singur sex (nu exista hermafroditism) si reproducerea lor este întotdeauna sexuata. Vertebratele cuprind în jur de 45.000 de specii diferite care sunt repartizate în 5 mari grupe:

                1.Peştii

                2.Batracienii

                3.Reptilele

                4.Păsările

                5.Mamiferele

Peştii

Pestii sunt cele mai vechi vertebrate; ei au aparut pe pamânt acum 450 de milioane de ani. în prezent, ei sunt reprezentati de circa 22.500 de specii. Pestii sunt animale cu sânge rece: temperatura corpului lor este aceeasi cu a apei în care traiesc.

Toti pestii, tineri sau adulti, traiesc în apa (apa dulce sau apa de mare); ei respira cu ajutorul branhiilor. Branhiile sunt formate din numeroase lamele dispuse de fiecare parte a capului într-o cavitate numita „camera branhiala". La pestii ososi (ca tonul sau ca pastravul), camerele branhiale sunt protejate de un opercul (numit uneori si „ureche"), care se poate închide.

In schimb, la pestii cartilaginosi (ca rechinul plat, câinele de mare si rechinul), camerele branhiale nu sunt închise si se vad de la exterior: acestea sunt fantele branhiale. Apa înghitita de peste trece din gura în camerele branhiale, unde spala branhiile; în timpul acestei treceri, branhiile absorb oxigenul din apa. Exista si unii pesti care pot sa traiasca în afara apei timp de ore întregi.

Se spune ca sunt amfibieni. De fapt, ei reusesc sa respire în aer pentru ca fie pe lânga branhii au si plamâni (ca pestii dipnoi), fie gura lor este strabatuta de foarte numeroase vase sanguine mici prin care sângele poate capta oxigenul din aer (ca la perioftalmi)!

Pielea pestilor este acoperita cu solzi care se suprapun, ca si tiglele unui acoperis. Rechinii însa nu au solzi, ci o piele acoperita cu niste dinti minusculi. Nu îi vezi cu ochiul liber, dar daca treci cu mâna peste o piele de rechin, vei vedea ca este rugoasa ca o hârtie de slefuit! Pestii îsi mentin echilibrul si se propulseaza în apa gratie înotatoarelor lor, care sunt: pectoralele, ventralele, dorsala sau dorsalele, analele si caudala (coada). Cu exceptia rechinilor, pestii sunt aproape toti ovipari: icrele sunt fecundate de mascul, dupa ce femela Ie-a depus în apa.

La rechini exista acuplare si femela depune icre deja fecundate sau chiar, în cazul unor specii, aduce pe lume pui aproape formati.

Majoritatea pestilor au o vezica înotatoare; aceasta este un sac situat în corp, care se poate umple mai mult sau mai putin cu gaz si care îi permite pestelui sa pluteasca fara sa faca efort.

Batracienii

Batracienii constituie o clasa de animale care cuprinde aproximativ 3.000 de specii; acestea sunt evident broastele, broastele râioase, salamandrele si tritonii.

Batracienii sunt cele mai vechi animale tetrapode (care au 4 picioare); ei au aparut în era primara, acum circa 350 de milioane de ani. Ei sunt amfibieni.

Cuvântul „amfibian" vine de la „amfibiu", ceea ce înseamna ca animalul poate trai la fel de bine atât pe uscat, cât si în apa.

Toate speciile actuale traiesc în ape dulci sau sunt terestre. Totusi s-au gasit fosile care indica limpede ca printre stramosii amfibienilor din zilele noastre existau specii care traiau în apele marine. Gura batracienilor este mare si prevazuta cu dinti mici, scobiti. Pielea lor este întotdeauna nuda (nu au nici blana, nici solzi, nici pene) si trebuie sa fie mereu umeda, altfel animalul se deshidrateaza, se usuca si moare. Unele specii s-au adaptat totusi bine uscaciunii, astfel ca poti întâlni unele specii de broaste râioase în desert... unde îsi petrec ziua îngropate în nisip! Si totusi, chiar daca se întâlnesc aproape peste tot, batracienii au neaparat nevoie sa gaseasca un ochi de apa pentru a-si depune ouale.

Tinerii (sau larvele) seamana cu niste pestisori: acestia sunt mormolocii. în timpul vietii lor în apa, mormolocii se metamorfozeaza progresiv: le apar labele (mai întâi cele din spate, apoi si cele din fata), coada regreseaza si respiratia acvatica, prin intermediul branhiilor, este încet-încet înlocuita printr-o respiratie aeriana, care se face prin intermediul plamânilor!

Pielea are si ea un rol foarte important în respiratia batracienilor: prin intermediul ei se face o mare parte a schimburilor de gaze (ca oxigenul) cu mediul înconjurator.

Ca si pestii, batracienii nu-si pot controla temperatura corpului si sunt animale cu sânge rece. Unii batracieni, ca broastele si broastele râioase, au o limba vâscoasa si protractila; ei o folosesc pentru a-si prinde prada, desfasurând-o cu rapiditate, oarecum în felul cameleonului.

Reptilele

Primele reptile au aparut pe Pamânt la sfârsitul erei primare, acum 300 de milioane de ani. Reptilele erau foarte bine adaptate conditiilor din acele vremuri si au prosperat mult în timpul erei secundare: au devenit foarte numeroase si foarte diversificate.

Erau reprezentate pe atunci mai ales de dinozauri, pe care îi stii, cu siguranta, foarte bine! Cu toate acestea, majoritatea speciilor din aceasta perioada au disparut la sfârsitul erei secundare (acum 100 de milioane de ani) dintr-o cauza (sau mai multe) înca nu foarte bine cunoscuta (specialistii vorbesc despre racirea planetei sau despre un meteorit enorm care a cazut pe Pamânt etc). în prezent, exista pe Pamânt aproximativ 6.000 de specii de reptile.

Exceptând serpii si câteva sopârle, care nu au membre, reptilele (broastele testoase, sopârlele, crocodilii) sunt tetrapode (au 4 membre).

Cu toate acestea, reptilele mai mult se târasc decât merg. De altfel, sta marturie numele lor latin reptilis: el vine de la repto, ceea ce înseamna „a se târî"! Cum labele lor sunt foarte scurte si în pozitie laterala (sunt plasate pe partile corpului), partea ventrala a corpului lor atinge aproape întotdeauna solul, chiar si atunci când se deplaseaza.

Pielea reptilelor este acoperita de solzi sudati. Atunci când cresc, pielea lor ramâne prea mica si ele o schimba: aceasta se numeste „napârlire". Unele reptile traiesc în apa (cum sunt broastele testoase marine sau de apa dulce si unii serpi), dar cele mai multe sunt terestre. Toate reptilele respira cu ajutorul plamânilor, chiar si speciile care traiesc în apa.

Majoritatea reptilelor sunt ovipare; ouale sunt întotdeauna depuse de femela pe pamânt într-un cuib (speciile acvatice revin pe pamânt pentru a oua), dar femela nu le cloceste. Ele sunt animale cu sânge rece; temperatura corpului lor depinde deci de temperatura ambianta.

Din cauza aceasta, se vad deseori serpi sau sopârle care se „bronzeaza" la soare dimineata: ei îsi cresc astfel temperatura corpului, care în timpul noptii reci a scazut, si îsi dezmortesc membrele!

Păsările

Pasarile au aparut pe Pamânt spre sfârsitul erei secundare (acum 150 de milioane de ani). Ele se trag din reptile. Cea mai veche dintre pasarile fosile este arheopterixul. Acesta era un animal foarte ciudat: avea o coada ca a sopârlelor, o podoaba de pene ca aceea a pasarilor actuale si un cioc prevazut cu dinti! Pasarile actuale numara circa 9.000 de specii.

Ele sunt perfect adaptate vietii aeriene: sunt acoperite cu pene si membrele lor anterioare s-au transfor-mat în aripi. în afara de aceasta, majoritatea oaselor lor sunt goale în interior si deci sunt pline cu aer (se mai numesc „oase pneumatice"). Aceasta particularitate face ca scheletul sa fie mult mai usor, ceea ce este un avantaj evident pentru zbor. Unele pasari ca strutul, emu sau kiwi sunt incapabile sa zboare si mai degraba merg si alearga cu usurinta. Pasarile au fost primele animale cu sânge cald.

Inseamna ca ele sunt capabile sa-si controleze temperatura corpului pentru ca aceasta sa ramâna constanta, indiferent de temperatura exterioara. Când este frig, ele se încalzesc (producând energie), când este cald ele se racoresc (transpirând, de exemplu). Toate pasarile sunt ovipare: ele fac oua si le clocesc pâna la aparitia puilor. Oul are întotdeauna aceeasi structura de baza: el se compune din „galbenus" (vitelusul) si din „albus" (albumina), protejate printr-o coaja calcaroasa.

Vitelusul si albumina servesc ca rezerve pentru hranirea embrionului în timpul cresterii. Pentru ca dezvoltarea embrionului sa se desfasoare normal, este nevoie de o temperatura constanta. Pentru a asigura acest lucru, femelele îsi clocesc ouale. Unele pasari sunt sedentare (traiesc toata viata în acelasi loc), iar altele sunt migratoare (calatoresc dintr-o regiune într-alta a globului).

Migratiile se produc la schimbarea anotimpurilor: la apropierea iernii, pasarile se îndreapta catre climate mai blânde, dar revin în urmatorul anotimp calduros. Aceasta le permite sa evite a se confrunta cu temperaturi prea scazute, dar mai ales sa poata gasi în continuare hrana de care au nevoie. Pasarile insectivore (cele care se hranesc cu insecte), ca rândunica, de exemplu, sunt obligate sa traiasca acolo unde se gasesc insectele, iar acestea din urma sunt foarte sensibile la frig!

Cât despre rate, ele nu pot sa traiasca daca sursa lor de apa este înghetata; trebuie deci sa migreze pentru a gasi ape neînghetate la suprafata în timpul iernii.

Mamiferele

Mamiferele au aparut pe Pamânt în timpul erei secundare, în urma cu 200 de milioane de ani, dar s-au raspândit si diversificat mai ales în timpul erei tertiare (acum 50 de milioane de ani), dupa disparitia marilor dinozauri. Ele au cucerit toate mediile de viata: sunt terestre (ca lupul), subterane (precum cârtita), aeriene (ca liliacul) sau acvatice (ca delfinul).

Mamiferele actuale numara aproximativ 5.000 de specii. Ele sunt animale vivipare: ouale lor se dezvolta, în parte sau complet, în pântecele femelei, iar puii care se nasc seamana cu parintii lor (ei nu trebuie sa treaca prin procesul de metamorfoza pentru a deveni adulti); în cazul marsupialelor (cum sunt cangurul si koala, nou-nascutul trebuie totusi sa-si termine dezvoltarea în punga ventrala a mamei sale.

Singurele exceptii sunt reprezentantii grupei „monotremelor"; într-adevar, mamiferele primitive ca echidna sau ornitorincul depun oua la fel ca pasarile si le clocesc în vizuina lor!

Toate mamiferele femele îsi alapteaza puii. Acest lucru se face în general prin intermediul mamelelor, cu exceptia monotremelor, care nu poseda mamele, ci glande mamare de unde curge laptele. Mamelele sunt întotdeauna în numar par. Acesta este cuprins între 1 pereche (la maimuta si la om) si 10 perechi (la unele insectivore); numarul lor este întotdeauna legat de numarul de pui pe care femela îi aduce pe lume. Ca si pasarile, mamiferele sunt animale cu sânge cald si îsi mentin temperatura corpului constanta! Ele sunt singurele animale care au par! Acesta poate fi mai mult sau mai putin abundent, putând ajunge chiar sa formeze o blana groasa care apara foarte eficient animalul de frig.

Toate mamiferele respira prin intermediul plamânilor, chiar si mamiferele acvatice ca lamantinul, balena sau delfinul. Regimul alimentar al mamiferelor este foarte variat si specific fiecarei specii.

Ele pot fi carnivore (se hranesc cu carne, ca leul sau lupul), vegetariene (se hranesc cu plante, ca antilopele), piscivore (se hranesc cu pesti, ca delfinul), insectivore (se hranesc cu insecte, ca furnicarul), necrofage (se hranesc cu cadavre, ca hiena), omnivore (se hranesc cu de toate, ca porcul sau omul) sau chiar hematofage (se hranesc cu sânge, ca liliacul-vampir). Mamiferele au în general doua dentitii succesive: dintii de lapte, apoi dintii definitivi. Dentitia definitiva contine câtiva dinti suplimentari fata de dentitia de lapte.

Dentitia definitiva este foarte importanta, caci este unul dintre criteriile principale utilizate pentru clasificarea mamiferelor. Totusi, unele mamifere nu au sau au putini dinti: acesta este cazul grupei edentatelor, care cuprinde furnicarul, tatuul si lenesul!

Rețeaua Internet

Rețeaua Internet

Termenul Internet provine din împreunarea artificială și parțială a două cuvinte englezești: interconnected = interconectat și network = rețea.

Cuvântul are două sensuri care sunt strâns înrudite, în funcție de context:

·                     Substantivul propriu „Internet” (scris cu majusculă) desemnează o rețea mondială unitară de calculatoare și alte aparate cu adrese computerizate, interconectate conform protocoalelor (regulilor) de comunicare „Transmission Control Protocol” și „Internet Protocol”, numite împreună „stiva TCP/IP”. Precursorul Internetului datează din 1965, când Agenția pentru Proiecte de Cercetare Înaintate de Apărare - a Ministerului Apărării, Department of Defense sau DoD din SUA (Defence Advanced Research Projects Agency, en:DARPA) a creat prima rețea de computere interconectate sub numele ARPAnet.

Super-rețeaua Internet din zilele noastre, care de mult a împânzit întreg globul pământesc, a rezultat din extinderea permanentă a acestei rețele inițiale Arpanet. Azi pe glob există un singur Internet, care însă este uriaș; el oferă utilizatorilor săi o multitudine de informații și servicii precum e-mail, www, FTP, Găzduire web (web hosting) și multe altele, unele dintre ele fiind numai contra cost.

Termenul „Internet” nu trebuie confundat cu serviciul internetic World Wide Web (www). Acesta este doar unul din multele servicii oferite pe Internet, vezi secțiunea „Aplicații Internet” mai jos.

·                     Substantivul comun „internet” (scris cu minusculă) desemnează rețele speciale ce interconectează 2 sau mai multe rețele autonome aflate la mare depărtare unele față de altele. Un exemplu de 2 rețele mari, interconectate printr-un internet pentru care folosința acestui nume este justificată: rețelele SIPRNet și FidoNet. Rețelele de tip internet nu trebuie confundate cu super-rețeaua „Internet” de mai sus.

În ziua de astăzi Internetul este susținut și întreținut de o mulțime de firme comerciale. El se bazează pe specificații tehnice foarte detaliate, ca de exemplu pe așa-numitele „protocoale de comunicație”, care descriu toate regulile și protocoalele de transmitere a datelor în această rețea. Vezi și articolul despre Modelul de Referință OSI.

Protocoalele fundamentale ale Internetului, care asigură interoperabilitatea între orice două calculatoare sau aparate inteligente care le implementează, sunt Internet Protocol (IP), Transmission Control Protocol (TCP) și User Datagram Protocol (UDP).

Aceste trei protocoale reprezintă însă doar o parte din nivelul de bază al sistemului de protocoale Internet, care mai include și protocoale de control si aplicative, cum ar fi: DNS, PPP, SLIP, ICMP, POP3, IMAP, SMTP, HTTP,HTTPS, SSH, Telnet, FTP, LDAP, SSL, WAP și SIP.

Din cauza multelor fuziuni dintre companiile de telefonie și cele de Internet (Internet Service Providers, prescurtat ISP) au apărut o serie de probleme în sensul că sarcinile acestora nu erau clar delimitate.

Rețeaua regională a ISP-ului este formată prin interconectarea ruterelor din diverse orașe pe care le deservește compania. Dacă pachetul este destinat unui calculator-gazdă deservit direct de către rețeaua ISP, pachetul va fi livrat direct lui. Altfel el este predat mai departe operatorului (firmei) care furnizează companiei ISP servicii de comunicare prin backbone-ul rețelei. (In engleză backbone înseamnă in general șira spinării, iar în informatică înseamnă rețeaua de bază pentru interconectarea rețelelor). În partea superioară a acestei ierarhii se găsesc operatorii principali de la nivelul backbone-ului rețelei, companii cum ar fi AT&T sau SPRINT. Aceștia răspund debackbone-uri mari cu mii de rutere conectate prin fibră optică, cu bandă largă de transfer.

Corporațiile și firmele de hosting utilizează așa-numitele „ferme” de servere rapide (= multe servere, situate eventual în aceeași sală sau clădire), conectate direct la backbone. Operatorii încurajază pe clienții lor să folosească această conectare directă prin închirierea de spațiu în rack-uri = dulapuri speciale standardizate pentru echipamentul clientului, care se află în aceeași cameră cu ruterul, conducând la conexiuni scurte și rapide între fermele de servere și backbone-ul rețelei.

Dacă un pachet trimis în backbone este destinat unui ISP sau unei companii deservite de aceeași coloană, el este transmis celui mai apropiat ruter. Pentru a permite pachetelor să treacă dintr-un backbone în altul, acestea sunt conectate în NAP-uri (Network Access Point). În principiu un NAP este o sală plină cu rutere, cel puțin unul pentru fiecare backbone conectat. O rețea locală conectează toate aceste rutere astfel încât pachetele să poată fi retransmise rapid din orice coloană în orice alta. În afară de conectarea în NAP-uri, backbone-urile de dimensiuni mari au numeroase conexiuni directe între ruterele lor, tehnică numită conectare privată (private peering).

Unul dintre paradoxurile Internetului este acela că ISP-urile, care se află în competiție între ele pentru câștigarea de clienți, cooperează în realizarea de conectări private și întreținerea Internetului.

Termeni înrudiți cu „Internet” și „internet”:

·                     intranet: o rețea particulară cu principii de funcționare similare cu cele ale Internetului, dar cu acces restrâns - de exemplu intranetul sau intraneturile unei companii particulare, la care primesc acces numai angajații companiei. Intraneturile sunt de obicei separate de Internet.

·                     extranet: un intranet particular al unei companii, la care însă au acces (măcar parțial) și anumite persoane sau grupe externe autorizate din alte companii, ca de exemplu de la firme furnizoare sau firme cliente. Accesul la extraneturi are loc de obicei prin intermediul Internetului.

Există un șir întreg de metode de cuplare fizică a unui calculator sau aparat „inteligent” (smart) la Internet.

Acces prin linie de telefon fixă

Accesul unui utilizator la Internet prin intermediul rețelei de telefon analogice fixe tradițioale: utilizatorul unui calculator cheamă programul de comunicație necesar, care mai întâi se conectează la modem. Modemul este o componentă a calculatorului care convertește semnalele digitale (de transmis) în semnale analogice, care pot circula în rețeaua telefonică. Apoi modemul „formează” numărul de telefon al unui furnizor de servicii Internet - ISP. Semnalele m sunt preluate din sistemul telefonic și transferate în rețeaua regională de Internet a ISP-ului. Din acest punct sistemul este în întregime digital și se bazează pe comutarea de pachete (packet switching); în acest sistem de transmisie informația care trebuie transmisă este "mărunțită" în multe pacheteodulate (de fapt datele) sunt transferate la punctul de livrare (Point Of Presence, POP) al ISP-ului, unde mici, care sunt apoi transmise la destinație în mod independent unele de altele și chiar pe căi diferite; sigur că la destinație pachetele trebuiesc reasamblate în ordinea corectă.

Pe lângă utilizarea rețelei fixe publice acceași tehnică se poate folosi și pe linii fixe dedicate (închiriate).

Acest tip de acces a rămas în urmă ca viteză și siguranță în funcționare și nu se mai utilizează aproape deloc.

Acces la un ruter (sau modem ADSL) conectat la rețeaua fixă de telefonie sau de ADSL

Legătura de la placa de rețea (NIC) din computerul local la ruter se poate face:

·                     printr-un fir, sau și

·                     fără fir (wireless); atunci NIC leagă prin radio la un așa-numit Active Point sau Hotspot integrat în ruter, legătură bazată pe tehnica Wi-Fi sau altele (WLAN).

Acces printr-un controler de comunicații dedicat

Acces prin rețele de telefonie celulară, mobilă (GSM)

Legătură prin radio, de la un telefon celular de tip smartphone, de la un calculator portabil sau, mai general, de la un dispozitiv Internet mobil la antena celulară terestră, utilizând tehnicile GSM sau UMTS.

Acces prin rețeaua de cablu de TV

Pe anumite domenii speciale se fac încă experimentări: prin rețeaua de curent electric; prin rețeaua de transporturi a căilor ferate ș.a.

Rețele de calculatoare

 Rețele de calculatoare 

O rețea de calculatoare (engleză: computer network) leagă între ele o mulțime mai mică sau mai mare de calculatoare, astfel încât un calculator poate accesa datele, programele și facilitățile sau resursele unui alt calculator conectat la aceeași rețea. De obicei este nevoie desigur și de măsuri de restricție/siguranță a accesului.

Metodele de conectare sunt în continuă dezvoltare și deja foarte diverse, începând cu tot felul de cabluri metalice și de fibră optică, chiar submarine, și terminând cu legături fără fir prin unde radio cum ar fi Wi-Fi, WiMAX sauBluetooth, prin raze infraroșii ca de ex. IrDA sau prin intermediul sateliților de telecomunicații.

La rețelele moderne de telefonie, radio, televiziune ș.a. informațiile de transmis originale sunt mai întâi digitalizate (transformate în date) și apoi transmise tot prin rețele de calculatoare și/sau Internet, deoarece acestea oferă mari avantaje față de rețelele analogice tradiționale respective.

Există rețele de calculatoare centralizate și descentralizate. Printre rețelele descentralizate se numără ca exemplu rețelele ARPAnet, Metanet și Freenet.

Topologia (structura) unei rețele rezultă din modul de conectare a elementelor rețelei între ele. Ea determină și traseul concret pe care circulă informația în rețea "de la A la B". Principalele tipuri de topologii pentru rețelele LAN sunt:

·                          topologia Bus (înseamnă magistrală) - are o fiabilitate sporită și o viteză mare de transmisie;

·                          topologia Ring (inel) - permite ca toate stațiile conectate să aibă drepturi și funcțiuni egale;

·                          topologia Star (stea) - oferă o viteză mare de comunicație, fiind destinată aplicațiilor în timp real.

Rețelele mai mari prezintă o topologie formată dintr-o combinație a acestor trei tipuri.

Rețelele de calculatoare pot fi clasificate și după tehnlogia care este folosită pentru a conecta dispozitive individuale din rețea, cum ar fi fibră optică, Ethernet, Wireless LAN (din engleză și înseamnă "fără fir"), HomePNA sau Power line.

Metodele de conectare sunt în continuă dezvoltare și deja foarte diverse, începând cu tot felul de cabluri metalice și de fibră optică, cabluri submarine, și terminând cu legături prin radio cum ar fi Wi-Fi sau Bluetooth, prin raze infraroșii (IrDA) sau chiar prin intermediul sateliților.

Foarte răspândită este metoda Ethernet, termen care se referă la natura fizică a cablului folosit și la tensiunile electrice ale semnalului. Cel mai răspândit protocol de comunicare în rețelele Ethernet se numește CSMA/CD ("Carrier Sense Multiple Access / Collision Detection"). Dacă sunt utilizate undele radio, atunci rețeaua se numește rețea fără fir (engleză: wireless).

"HomePNA" este un sistem de conectare între ele a calculatoarelor și aparatelor "inteligente" dintr-o locuință, bazat pe fire normale de telefon sau cablu normal de televiziune.

În fine, sistemul "Power line communication" (PLC) se bazează pe rețeaua de curent electric, atât cea de înaltă cât și cea de joasă tensiune, care practic ajung la orice loc din lume.

Rețelele de calculatoare mai pot fi clasificate în funcție de relațiile funcționale care există dintre elementele unei rețele, ca de exemplu: Active Networking Architecture, Client-Server Architecture și Peer-to-peer (workgroup) Architecture.

O altă clasificare funcțională folosește termenii:

·                          Storage Area Network (SAN) - o rețea dedicată interconectării eficiente a dispozitivelor de stocare a datelor

·                          Network Attached Storage (NAS) - dispozitive de stocare concepute pentru a fi atașate nu la câte un calculator particular din rețea, ci direct la rețea, putând astfel fi puse la dispoziția tuturor calculatoarelor rețelei.